Parcul Rozelor - Oameni si caini

Somewhere, under the rainbow sau Luni, 1 Decembrie: Excursie prin sinapsele mele

m-am trezit la unu am mâncat pui fript m-am pus pe tren Laura are o panglică tricoloră la rucsac am ajuns în cămin m-am dus caut chirie mă rog să nu-mi bage ăsta cuţitu’ în spate ce cocină nenorocită nu mai vreau să mă mut mai bine în cămin m-am dus înapoi am vânat gândaci mi-am terminat cartea truman capote cu sânge rece ce poate fi mai asemănător cu căcatul decât o viaţă de om general vorbind coloana se rupe când se deschide trapa şi rămâi agăţat logic nu m-am gândit niciodată până acum mulţumesc truman semeni prea puţin cu mine ascult soundtrack-ul din schindler’s list stare post-şobolanul andrzej zaniewski miercuri am luat bătaie pe stradă am stat pe coridorul spitalului să mă coase careva nimic m-am dus nervos a doua zi “trebuie să anunţăm poliţia” organul plictisit îşi suge dinţii şi se oferă să-mi explice căile legale pentru a să depună plângere mă-ta bă avortonule o să depun plângere împotriva lui Lenin bă bou analfabet cu burdihanu’ plin de cârnaţi că el a fost ăla cu comunismu’ de a îndobitocit juma’ de Glob de are românul educaţia pe care o are vineri am văzut nunta mută mălăele film-fotografie azi într-un sat dacie touareg noroi pe marginea drumului un bătrân gârbovit în costum popular trece strada beţivii din pragul cârciumii se uită ”ia ca ne iubim şi noi ţara” oftează dezaprobator rea lumea din ziua de azi sănătate să ai Ancuţa încă un rând discursuri patriotarde abia aştept să mai fie alegeri să mă duc gratis acasă cu trenul să-mi fie lene să mă mişc o sută de metri pentru un vot de blam nu vreau sbârciu şi nici pană şi nici jeg şi nici aurolaci şi nici lanţuri groase şi nici silicoane şi nici kenvelo şi nici pitzipoance.ro şi nici emo şi nici elodia şi nici hi5 şi nici redbull şi nici jack şi nici steaua şi nici mercedes şi nici mall şi nici tuning şi nici să delirez.

La mulţi ani, România!

Seminţele lui Mărgelatu vs. grăunţele noastre

Poate că e păcatul meu că fac parte din categoria oamenilor (şi, probabil, ar fi fost un caz mult mai fericit dacă aş fi încheiat fraza aici) care nu-şi aprind liniştiţi o ţigară, nu rânjesc printre carii şi nu îl lovesc cu un play pe nu ştiu care guţobecalopitec atunci când văd cum un eveniment cultural se transformă într-un bâlci infect de lumea a şaptea, duhnind pestilenţial a transpiraţie şi a “bomboane agricole”, a.k.a. pop corn.
E păcatul meu că am pornit de acasă sâmbată seara înspre Cinema “Republica” cu gândul de a asista la un moment “Piersic” şi de a vedea cele două filme din seria Mărgelatu ce aveau să fie proiectate fără a fi nevoit să ascult horcăituri sinistre ieşite din gurile, nasurile şi creierele înecate cu pop corn-ul oferit gratuit la intrare ale gelaţilor cu guşi pline de înjurături şi manele.
Ca să ştie toată lumea despre ce e vorba, trebuie spus că acţiunea despre care vorbesc aici a avut loc în contextul campaniei “Maratonul Filmelor Adevărul”, organizată de publicaţia în cauză, iar accesul s-a făcut pe baza unui exemplar din “Adevărul” de sâmbătă dimineaţa. În conformitate cu sfântul principiu românesc “Viva la moca!”, oamenii nu s-au adunat nicidecum ca la urs, ci ca la El Zorab îmbrăcat în roz, recitând Somnoroase păsărele în faţa lui Newton, în timp ce copilul-cocoaşă de pe spatele fizicianului îşi priveşte zbierând cei doi bunici de sex masculin sărutându-se pătimaş. Şi oricât ar părea imaginea aceasta a fi un tablou suprarealist, suprealismul nu-şi poate coagula esenţa, nu poate să-si perfecţioneze mai mult forma decât în felul în care a făcut-o prin imaginile si scenele de la “Republica”, din seara de sâmbătă.
Aurolaci beţi cu teancuri întregi de ADEVĂRUL în braţe (ar fi fost, poate, mai puţin dureros dacă ziarul s-ar fi numit altfel, măcar în cursul serii cu pricina), telefoane urlând frenetic, aproape mai apocaliptic decât proprietarii lor, copii plângând în căutarea părinţilor, mâncare oferită pe bază de cartelă. O combinaţie sinistră între iadurile lui Bosch şi la fel de sau poate mai înfiorătoarele cozi la carne din perioada comunistă.
Peste toate, Piersic şi Mărgelatu. Iurie Darie. Oameni care râd trist şi joacă în reclame la zahăr. În faţa oamenilor care râd grotesc şi scuipă bucăţi de grăunţe.
E, desigur, o extremă naivitate a crede că se poate schimba ceva de pe o zi pe alta prin critică şi cu siguranţă ar reprezenta zenitul a ceea ce înseamnă naivitate a crede că se poate schimba ceva prin oferirea de frumos, de artă mai mult sau mai puţin elitistă. Dar e o pură demenţă a nu încerca s-o facem. A ne complace în postura nebunilor lui Foucault, a ne scălda în zemurile putrede ale unei frivole neutralităţi în faţa unor astfel de momente, înseamnă a ne situa şi noi la întrepătrunderea dintre obscenitate şi bestialitate.

Despre bac

Vazut-am multe la viata mea. Vazut-am, recunosc, ca doar traiesc in Romania. Stiam cam care-i treaba cu bacul, stiam ca-i o tampenie sinistra, dar nu mi-am inchipuit niciodata ca prostia poate ajunge la cotele astea incredibile, la asemenea coagulare, la o asemenea forma perfecta. Si da, prin bac, prostia isi atinge forma perfecta. Cred (sau, cel putin, sper) ca nu se poate intampla ceva mai groaznic decat asta, nu din punct de vedere intelectual. Mi-e si rusine sa folosesc cuvantul "intelect" cand vorbesc despre bac, dar, ma simt nevoit s-o spun, "examenul" asta chiar e o Hiroshima a intelectului. Rusine noua, tuturor, ca acceptam asa ceva. Am vazut prea multe zambete tampe pe fetele celor care copiasera din datatoarele-de-voma sinteze pentru bac si carti de pseudo-rezolvari propuse ca sa mai cred ca exista undeva in lumea asta, pe Everest sau pe fundul Fosei Marianelor, vreun prost care vrea sa se trezeasca. Amin, mai fratilor, amin. In momentul in care permitem ca o grosolanie, marlanie, furaciune, rahat, gunoi, nesimtire, dobitocenie, balega aburinda ca asta sa se intample in tara noastra, inseamna ca suntem morti de mult. "Desteapta-te romane!" Pe dracu'. Esti in coma, esti mort, esti putred de la atatea somnifere, alcool, tigari si praf in ochi.

Shopping

Cumpar loc de stat cu capul in maini in mijlocul sufletului.
Multumesc, Marine.
Cand eram mai mic, lumea ma intreba cateodata pe strada cat e ceasul.

Raspuns Mariei

Astazi am primit un comentariu la articolul/scurta proza numita Dorinta. Felul in care Maria, caci asa se numeste expeditoarea mesajului in cauza, pune problema, mi se pare extrem de interesant si tocmai din aceasta cauza am hotarat sa nu las comentariul ei si raspunsul meu ascunse pe undeva prin culise si sa le postez pe ambele pe prima pagina.

Maria spunea: E nevoie de putin mai mult decat niste intrebari retorice (fie ele si existentiale) pentru a-ti asuma divinitatea. Zic eu. Si totusi scrii destul de fain, bafta in continuare ;)!

Ok.
Draga Maria,
1. Nu vad in textul asta nicio intrebare retorica. Probabil tu le vezi ca implicite. Textul e, cel putin pentru mine, o certitudine. Si e, pentru mine, echivalentul certudinii despre care vorbea Noica: "Lista lucrurilor sigur stiute: Sa nu bei apa rece dupa ce ai alergat."(citatul e din memorie, asa ca s-ar putea sa fie aproximativ). E singura certitudine.
2. Nu vreau sa-mi asum divinitatea. Si sunt foarte sincer in ceea ce iti spun acum: daca as fi pentru o secunda un "dumnezeu", daca pentru o secunda, vorba textului meu, "as sti in loc sa cunosc", iti jur ca mi-as zbura creierii. Si de data asta la propriu. Acum... a-mi zbura creierii in minus-geneza, a-mi zbura creierii in latenta, inseamna pentru mine altceva. E aproape blasfemiator ce o sa zic, dar sa ne inchipuim latenta ca fiind o camera intunecata. Bezna solida. Eu ma aflu in mijlocul ei, stiu ca sunt inconjurat de tot ceea ce poate trece in act si trece sau nu trece, de toti acei Tolstoi si Balzaci si Ioni Popesti de la etajul 6. A-mi zbura creierii aici, printre ei, inseamna a avea sansa sa-i improsc (fie-mi scuzata imaginea) cu creierii mei, cu sangele meu, cu schijele craniului meu, sa-i improsc cu mine. Si daca voi improsca cu MINE un Nietzsche, daca Nietzsche asta va avea, odata transformat in act efectiv, trecut in lumea sensibila, printre mustatile-creier o bucata din mine, daca eu voi fi parte din acest (generic numit) Nietzsche, atunci eu ma voi simti intr-adevar un dumnezeu. Si voi fi unul. Coborarea asta in latenta si scoaterea din latenta a... nu neaparat a unei persoane. A leacului pentru cancer, a unei carti, solutii, a unui gand care sa revolutioneze lumea e, in fond, genialitatea. Avem nevoie de oamenii astia care sa fie gata sa plonjeze in negura increatului, sa poata scoate de acolo acel CEVA, care este, in fond, mereu pasul inainte. A-ti asuma divinitatea este o crima, si inca si una prost facuta. A tinde spre divinitate e libertate. A reusi sa-i atingi o unghie, a reusi sa-i lingi un deget, a reusi sa-i smulgi un fir de par de pe piept divinitatii e genialitate.

Dorinţă

Se aud doar uşile deschizându-se şi închizându-se, zgomotul se apropie mereu de timpanele mele, ca şi când mii de miriapozi dureroşi mi-ar pătrunde cu o frecvenţă constantă în urechi, iar apoi, străpungând timpanele şi cortexul, mi-ar pătrunde în miezul creierului, acolo unde şi-ar găsi femelele cu sexe umectate de atâta aşteptare şi ar procreea acolo, cu mişcări spasmodice, acolo, în miezul creierului meu, în miezul conştiinţei mele, în miezul timpului meu, în miezul viermilor şi al broaştelor de baltă şi al hoiturilor uitate pe marginile lacurilor şi al ochilor umezi ai lui Hristos de pe cruce şi al magmei din străfundurile pământului şi al placentei de vacă pusă în mâncarea porcilor de un ţăran cu vestă de fâş şi miros de lapte. Şi mă… iubesc miezul. Mă fraţilor, mă, iubesc latenţa şi iubesc faptul că aş fi putut să ştiu în loc să cunosc, că aş fi putut şi eu să fiu un dumnezeu. Să fiu un dumnezeu, mă, un dumnezeu care să-şi bată joc, un dumnezeu care să dezlege în loc să lege, un dumnezeu care să creeze golul-obiect în opacitatea-spaţiu din prozele lui Blecher, un dumnezeu care să pornească de dincolo, care să mă pună pe mine, dumnezeu, cu capul în jos. Şi e atâta latenţă, e atâta negru-nonnegru care se poate întâmpla şi se întâmplă sau nu se întâmplă, e atâta Hitler şi atâta Pol Pot şi atâta Louis Armstrong şi atâta Ion Popescu de la etajul 6 şi atâta leac pentru cancer şi atâta nimic. Ştii ce vreau, mă? Să-mi zbor creierii în minus-geneză.

Dali

Cateva lucrari "daliniene". Printre preferatele mele.

Joc

Absurd. Două fetiţe tâmpe, mute, îmi joacă şotron în materia cefalorahidiană, constrânsă de craniul meu la o formă seacă, murdară. Mă poluează. Mă simt atât de greu, încât nu m-aş mai ridica niciodată de aici. E sec şi e nuanţă de negru. E negru. E beznă nenorocită, o beznă solidă, ce dă impresia de pre-existenţialitate. Închipuie-ţi că eşti privat de orice formă de percepţie senzorială, închipuie-ţi că n-ai posibilitatea să te raportezi la niciun fel de existenţă, fie ea trecută sau viitoare. Închipuie-ţi că eşti gândire ambiguă, translucidă ce pluteşte în prezent, fără moarte, fără viaţă, fără perspective sau conştiinţă de sine. Închipuie-ţi că neantul ubicuu ce îţi împresoară virtualul trup nu-ţi dă nicio posibilitate de cunoaştere exterioară, de defulare. Eşti tu singur, un nenorocit de grăunte de imaterialitate. Singur. Neant, negru, imaterialitate. E tot ce cunoşti. Îţi simţi creierul pulsând frenetic de mişcarea browniană a informaţiilor ce te pătrund necontenit, cu toate că nu eşti sigur de existenţa lor sau a ta. Fluxul se opreşte brusc. Informaţia continuă să intre în mici calupuri periodice, dar pierde mult din ritmul iniţial. Te simţi ca un burete saturat de…de ce? De ce tu? Ce? Ce eşti tu? Vrei să scapi, să te îndepărtezi de centru, te târăşti şchiop pe picioarele diafane, infinite ca număr şi ca dimensiuni, dar observi că centrul se mută odată cu tine. Te identifici cu centrul, eşti punctul la care se raportează neantul. Beznă. Eşti forţă? Eşti ceva? Exişti? Simţi. Simţi că tot ce poţi naşte este existenţă. Vrei să naşti. Gemi, urli, te contracţi până la punctiformitate, apoi te dilaţi cu mişcări ameţitoare, încercând să te apuci de capătul rece al neantului. Totul e infinitate primordială, totul e vag, inextricabil. Ai vrea să te contracţi cât mai mult, apoi să-ţi înglobezi imaterialitatea într-o sferă. Nu poţi. Sfera trebuie creată. Sfera nu cuprinde neantul, iar neantul nu conţine sfera. Sfera nu există. Sfera trebuie cu necesitate creată. Vrei să naşti sfera. Gemi, urli, scuipi sânge, plângi. Inodor, incolor, insipid, surd, negru. Vei naşte în curând ceva. Ceva va ieşi din întuneric. Din tine. Tu eşti întunericul. Eşti monada primă, eşti forţa care naşte, forţa care trebuie să nască. Eşti ceea ce trebuie să devină impulsul iniţial. Eşti doar un nimic suspendat într-o beznă amorfă, lichefiată. Nu poţi. Nu poţi să mai suferi senzaţia de ablepsie totală, fizică şi metafizica. Vrei să cunoşti, vrei să vezi. Urăşti bezna ce te înconjoară, urăşti felul în care existenţa a căpătat formă prin tine. Vrei să plângi. Eşti fiinţa primă, plutind în imaterialitate, nefecundată şi infecundă. Trebuie să naşti. Te străbat fragmente contorsionate de senzaţii paradoxale. Negrul profund, incasabil, este străbătut convulsiv de imagini evanescente. Vezi oameni goi, alergând din flăcări spre mijlocul flăcărilor. Vezi un bărbat gri, tuşind convulsiv şi scoţând din buzunarul paltonului lung o batistă plină cu sânge închegat. Vezi străzi, ploi, griuri, nori, sicrie. Te trezeşti. Eşti acelaşi grăunte de nimic, respirând frenetic în lungul neantului. Te uiţi prin tine, în tine. Vezi o sferă translucidă, plutind nemişcată undeva în beznă. O atingi, treci prin ea, o ingurgitezi, te pătrunde, plângi. Plângi spasmodic, priveşti fătul din tine. Sfera se contractă lent, apoi revine la forma iniţială. Dă impresia de avorton cărnos, plin de limfă şi sânge, cu mici structuri cornoase străbătându-i membrana diafană. Se mişcă, încearcă să smulgă substanţa sa vitală din non-existenţă. Mica sferă se dilată tot mai mult. Va exploda în curând, va mânji nimicul cu materia-i vâscoasă. Ai scos fecalele din psihicul tău, ai smuls ţesuturile cancerigene din tine şi ai făcut din ele un bulgăr de materialitate. Acum poţi să mori. Trebuie să mori. Din resturile avortonului tău se vor naşte alte fărâme de substanţă, ce îţi vor suge seva, vor creşte şi, într-un final, te vor conduce înspre moarte. Vei muri auzind ecouri de stridulaţii, devorat de materialitatea matricidă pe care ai născut-o. Fizicul se va hrăni din tine până în ultimul moment, îşi va îndesa botul păros în măduva creierului tău, va muşca din tine urlând a desfătare. Negru… acelaşi negru intens, nemărginit, linişte post-existenţială. Sau paralelă cu existenţa. Îţi savurezi creaţia, îţi sprijini delicios coloana vertebrală de suprafaţa rece, dură, a sicriului de sub tine. Bezna se încolăceşte pervers în jurul membrelor tale. Ai surâde, dacă starea de beatitudine, plăcerea dusă până în pragul imposibilului, ţi-ar lăsa destulă energie pentru acţionarea muşchilor feţei. Eşti fericit până la ultimul capilar, alveolă, fir de păr, neuron, sinapsă. Ai înghiţit realitatea, o simţi cum îţi pătrunde pereţii netezi ai stomacului. A început deja să te devoreze. Râzi spasmodic, îţi apropii buzele de propriul abdomen. Îţi auzi oasele trosnind într-un epilog apocaliptic, îţi sprijini barba ascuţită pe propriul stomac şi muşti cu putere. Râzi. Râzi din fiecare celulă, cu acute prelungiri în demenţă. Ajungi la conţinut. Scuipi bucăţi de carne descompusă, encefale uscate, conştiinţe pierdute, religii. Mori. Devorezi realitatea în timp ce eşti devorat de realitate. Un uroboros pierdut în tripticul prăfuit al vreunui dumnezeu cărămiziu…

Indigestie psihică: epitaf nostalgicilor

“Nu încerca să-mi împlânţi in creier ideile unui auroral apus de epocă pe care ţi-ai scrijelit scabrosul nume. Cortexul meu s-ar putea sa nu fie cel mai potrivit loc pentru al tău putrezit Excalibur. S-ar putea ca spurcata sămânţă pe care ai încercat s-o sădeşti în mine să se metamorfozeze în glontele care îţi va spulbera ţeasta. Bucură-te...bucură-te, ca un diavol in barba lui Dumnezeu... căci în curând îmi voi sfâşia crisalida şi voi muşca din tine ca o hienă flămândă. Ai râs de un biet cocon, dar nu îi vei putea face faţă marelui fluture ce va ieşi din el. Nu îţi nichela avida lăcomie de îndumnezeire cu masca unei utopice egalităţi, căci bestia ce sălaşluieşte în spatele acesteia te va sfâşia încă din pruncie. Nu veni la mine cu zâmbetu-ţi serafic, nu mă amăgi cu virtuala perfecţiune a ideilor tale, căci, într-o lume în care cadavrele îngerilor roşii ai vremurilor apuse încă spintecă cerul, am învăţat că a fi autodidact e singura metodă de evitare a poluării intelectuale. În grota ipseităţii mele am învăţat că a fi omul care părăseşte seria, a fi omul care vrea ceva mai mult decât pâine şi sare, a fi o excepţie de la şirul de oameni marcaţi cu coduri de bare e virtute, nu rebeliune ce va sfârşi prin solilocviu într-un spital de boli mintale sau într-o cutie de lemn putregăcios, undeva sub picioarele celor care continuă să-şi înece prada în dulcea lor otravă. Nu arunca în mine cu împuţita ta teorie, nu voi gusta niciodată din ea. Admir-o, venereaz-o, fă-i statui şi portrete. Tot ce ţine de tine e materie fecală în stare solidă, inodoră. Acesta ţi-e tronul pe care şezi, aceasta îţi sunt ideile şi genocidul intelectual. Nu încerca să eschivezi în faţa furiei mele. Fragmentele contorsionate de ură ce se vor desprinde într-o zi din craniul meu îţi vor pătrunde carnea putredă şi te vor trimite în mormântu-ţi noroios. Că eu nu sunt cobaiul tău e la fel de sigur ca şi faptul că tu vrei să fii apocalipsa libertăţii mele.”
Beznă, sânge, lacrimi. Printre pleoapele lipicioase, îmi zăresc pentru ultima dată mâna, mişcându-se sistematic de la stânga spre dreapta, deasupra unei coli albe. Urlă după ajutor. Coala. Eu. Închid ochii, dar îi deschid repede. Mi-e teamă să nu mă înec în vreo lumină pe care nu aş putea s-o cuprind între palme. Te iubesc. Foaia pe care o ţin în mână, epitaful tău, absoarbe şiroaiele diafane, sărate, ce mi se preling pe piept. Îţi iubesc epitaful, pentru că epitaful presupune un sfârşit. Altfel nu l-aş iubi. Vă urăsc pe amândoi, la fel cum urăsc faptul că ideile nu putrezesc. Ideile tale.
Oricum, nu auzi ce zic. Nu auzi. Auzi doar viermii încolăciţi ce îşi inspectează ospăţul. Îmi place să privesc peisajul... Ştiai că viermii râd? Ce delicios râd viermii! Păcat că nu poţi să-i vezi. Râd fără sunet. Ce ciudat cred că e pentru tine... Să simţi mirosul râsului, fără să-l auzi, fără să-l vezi. Îmi aduc aminte când am văzut o mâţă sfâşiată de doi dulăi. Semăna cu tine. Nu plânge... s-a plâns destul din cauza ta. Acum te iubim cu toţii, pentru că taci. Simţi un vânt rece mişunând prin sicriu? E îngerul tău roşu. Noroc că am găsit şi un cleşte pentru aripi în placenta mamei. (Apropo...interiorul mamei a avut întotdeauna reflexii violete. Nu a fost roşu, nu a avut încrustat niciun simbol galben.) Vă stă bine împreună, ţie şi lui. Cred, totuşi, că va putrezi şi el până la urmă... Oricum...el e un batrân nou-născut. Nu mai are nici măcar aripi. Hilar. Vă iubesc. Nu mai aveţi nimic de spus.
Stau deja de trei ore pe capacul coşciugului ce te-a înghiţit şi încă aud groaza ce îţi fisionează fiecare celulă. Ciudat. Nu mai putrezeşti odată? Oricum, mai am multe să-ţi povestesc. Despre nişte oameni care au fost eliminaţi pentru că şi-au exprimat opiniile... Şi-au eliberat şi ei îngerii, aşa cum ai făcut şi tu. Nu ţi-a plăcut albul, nu ţi-a plăcut negrul? De ce? Ai iubit roşul, ai iubit sângele. Acum înghite-l.
Ai murit? Te iubesc. Mă culc şi eu. Când va ieşi din tine, îngerul roşu va trece prin trupul meu. Ştiu asta. Merită să dorm. Ai murit. Mi-e frică de metempsihoză. Mi-e frică de crucile suspendate în bezna amorfă a cimitirului. Mi-e frică de luminile pe care nu le pot cuprinde în palme. Te urăsc. Putrezeşte odată.

Contrastele de azi. Forme fără fond

Citind Omul recent, gândul mi-a rămas pentru mult timp asupra unei idei a autorului. Horia-Roman Patapievici vorbea aici despre faptul că omul modern suferă de pe urma faptului că lumii în care trăieşte i-a fost tăiat stâlpul transcendentalităţii, nu mai există nimic care poate trece dincolo de lumea sensibilă. Or, dărâmarea transcendentalităţii nu poate duce decât într-o singură direcţie: lumea îşi va desfăşura “deplasarea spre roşu”, dacă îmi este permis să zic aşa, în plan. Lumea nu mai este spaţializată, nu mai cunoaşte ceea ce trece dincolo de griul mundan. Ca o reacţie absolut naturală la această continuă “deplasare spre roşu”, dezvoltare pe orizontală, lumea va deveni una fragmentată, una în care nu mai există acel ceva care face legăturile, care creează universuri balzaciene unde oricare două elemente sunt interconectate. Apar rifturi, apar rupturi în scoarţa “epică” a lumii, apare fragmentaritatea mundană, apare sentimentul absurdului. Apare, în sfârşit, Străinul lui Camus, unde Meursault, privind la un moment dat strada, de la balcon, vede un bărbat gesticulând furios într-o cabină telefonică, vorbind, dar cuvintele nu răzbat, prin agitaţia de jos, până la urechile privitorului. Meursault trăieşte revelaţia absurdului, acea revelaţie a omului modern jucat de fragmentaritatea mundană, a Sisifului care este obligat să “vadă” doar în momentele de coborâre de pe munte. Nu mai există, în lumea modernă, Omul-fantă, nu mai există acel zeu din Elegia a doua a lui Nichita Stănescu, capabil să umple golurile din asfalt, din asfaltul-lume modernă.
Da, lumea secolului XXI este o lume a contrastelor. O lume din ce în ce mai neomogenă, o scenă în care fiecare personaj se zbate să iasă la suprafaţă sau, cel puţin să nu se lipească de fund. Şi scopul meu nu este sa critic… E normal să fie aşa, în momentul în care vedem zi de zi cerşetorul de la colţul străzii şi bancherul ce se grăbeşte spre o nouă zi de muncă, vedem femeia ce se îmbracă de la second-hand şi pe cea care îşi ia haine de la Milano, vedem elevii care parcurg cele două străzi ce îi despart de şcoală cu maşina personală şi vedem elevii care traversează cele trei păduri ce îi despart de şcoală pe jos, vedem Dacia anilor ’80 cum îşi dezumflă singură roţile în faţa Hummer-ului ce o depăşeşte violent, vedem, în sfârşit, săracul faţă în faţă cu bogatul, vedem contrastul ce ne atacă privirea din toate direcţiile, la orice oră din zi şi din noapte.
Şi nu este neapărat deranjant, este pur şi simplu o caracteristică a lumii în care trăim, o expresie a capitalismului şi a democraţiei, pe care nimeni nu le poate contesta. Cel puţin nu este deranjant până în momentul în care privim casa de chirpici a ţăranului rezemându-şi timidă fruntea de peretele roz/galben/portocaliu/verde al casei cu douăzeci de camere… şi, eventual, cu turnuleţe. Îmi place să cred că cred, însă, în povestea cu excepţiile care vin să confirme regula.
Îndepărtându-mă puţin de mijlocul evenimentelor şi încercând să capăt o perspectivă mai largă asupra lumii în care trăim, încep să cred că devin un fel de adept întârziat al “teoriei formelor fără fond”, emisă de Titu Maiorescu acum mai bine de un veac. Vorbim de introducerea euro-ului drept unitate monetară şi există printre noi oameni cărora le vine greu să accepte că am tăiat de mult patru zerouri din coada leului. Sau, mai rău, există oameni care nu văd decât foarte rar lei, fie ei noi sau vechi, sau cel puţin nu din apropiere. Vorbim, aşa cum se face în Occident, despre faptul că o masă nu trebuie să conţină elemente nesănătoase, cum ar fi carnea de porc sau pâinea, în timp ce vedem printre noi oameni care salivează la slănina afumată din vitrina unui magazin şi nu îsi permit să o cumpere. Vorbim de lipsa cultivării valorii dreptului de autor în ţara noastră, în vreme ce mulţi dintre români nu au cultivat în conştiinţă nici măcar simţul valorii materiale a altcuiva. Vorbim despre introducerea unor noi sisteme de predare, la nivel occidental, în învăţământul românesc, în timp ce multe dintre şcolile noastre arată ca nişte închisori comuniste, gata să cadă în orice moment. Vorbim despre a-l pune pe ţăranul român să-şi anestezieze porcul înainte de a-l omorî, în timp ce mulţi ţărani ar fi gata să-l omoare chiar şi gâdilându-l pe burtă, dacă şi-ar permite să aibă un porc. Vorbim despre crearea unor adăposturi la nivel occidental pentru câinii comunitari, în timp ce românul dă şuturi în cap necuvântătoarelor din plictiseală. Vorbim despre legalizarea homosexualităţii în ţara în care până şi un câine vagabond are parte de mai mult respect decât un gay (or, aţi văzut despre ce fel de respect este vorba în cazul câinilor). Vorbim despre moda occidentală, în situaţia în care românul aşteaptă cu nerăbdare să i se usuce hainele de pe sârmă ca să aibă ce îmbrăca. În sfârşit, vorbim despre democraţie şi intrare în U.E., când mulţi dintre noi încă aşteaptă venirea unui al doilea Ceauşescu, unui salvator al patriei, care să învingă răul având în mâna puternică sabia dreptăţii, precum în basme. Şi, mai important, vorbim aici despre cuvântul “contrast”, când poate 50% dintre români nu cunosc semnificaţia acestuia. Aşa cum 50% dintre cei ce vor citi acest text nu îl vor înţelege… şi la fel cum cealaltă jumatate îl va înţelege, dar nu va lua nicio măsură.

Ţigara lui Dumnezeu

boomp3.com
Asculta asta in timp ce citesti.




Ieri l-am văzut pe Dumnezeu. Dumnezeu era o bidinea cu care diavolul mângâia igrasia de pe pereţii casei mele. Marius, colegul meu, zice că ăla nu e Dumnezeu şi se miră că nu ştiam până acum că Dumnezeu se îmbracă doar în roşu. De unde să ştiu eu?

În ultimii ani, universul meu s-a limitat la cei şase pereţi între care stau. Visul meu e să am cinci pereţi, ca să pot vedea cerul. Casa mea este albă, iar uşa ei dă în altă casă albă. Nu e la fel cu a noastră, cei de dincolo au o muscă în plus între geamuri. Acolo stătea Remus. Câteodată ne ascundeam, eu şi cu Remus, în baie şi fumam ţigară după ţigară. Râdeam atât de tare în clipele alea, încât de fiecare dată ne prindea dom’ doctor şi ne înjura de dumnezei. Apoi ne spăla cu apă călduţă în fund, zicea că aşa ne trebuie.

Urlam de dor, toate astea îmi aduceau aminte de tata. Cred că doctorul e tata reîncarnat. Pe Remus l-au transferat din casa lui anul trecut. Doctorul râde şi zice că Remus s-a dus la solar, dar eu nu îl cred. Am văzut când l-au dus în beci, acolo de unde iese fumul ăla negru şi opac. Întotdeauna râdeam de ţeava aia înnegrită, ziceam că la capătul celălalt al ei trăieşte un monstru care fumează mai mult decât noi. Cu o zi înainte să plece acolo, Remus zicea că aia e singura cale de ieşire din spital. Doctorii zboară prin acoperiş, unii sunt chiar dumnezei, şi de-aia pot ieşi de-aici. Astea au fost ultimele cuvinte ale lui Remus, degeaba mă ameninţă doctorul cu furtunul, altceva nu pot să-i zic. Plâng. Zice că Remus s-a spânzurat de calorifer şi că ar fi fost bine să fac şi eu la fel. Eu rânjesc când zice asta. Ştiu că Remus mă aşteaptă la colţ cu trei baxuri de ţigări în braţe.

Şi Remus e tata reîncarnat. De-aia umblă cu atâtea ţigări la el. Demult, când venea tata acasă cu baxuri întregi de ţigări, săream pe piciorul lui, îl imbrăţişam şi urlam de fericire. El îşi arunca geaca în baie şi zicea: “Lasă-mă în pace, handicapatule! Marş la culcare!” Eu fugeam repede şi mă cuibăream în pat, înainte sa vină Ei. Venea tata în schimb, îmi trăgea perna de pe cap, se uita la mine cu ochi goi şi zicea: “De ce dracu’ nu ai plecat şi tu cu mă-ta, mă?” Ochii i se umezeau, se ridica de lângă mine şi fugea să-şi aprindă o ţigară, iar din gură îi răsunau două cuvinte ce jonglau în aerul amar al camerei: “dumnezei, handicapat, dumnezei... handicapat...” Zâmbeam în pernă şi număram orele care mai rămâneau până venea din nou tata acasă. A doua zi venea la mine tanti Viorica, vecina, şi îmi dădea pâine cu dulceaţă. Tot timpul îl injura pe tata, zicea că e beţiv şi că vrea să mă trimită la abator. De-aia cred că tanti Viorica e mama reîncarnată. Şi mama făcea la fel. Zicea că vrea să se mute după ce mă învaţă Tatăl Nostru. Râdea cu ochii ei veşnic înlăcrimaţi şi îmi zicea că abia aşteaptă să scape de toate astea. Tata zicea că mama e “testatoare de cosmetice”, de-aia are ochii aşa de vineţi tot timpul. Eu râdeam şi o rugam pe mama să-mi aducă un ruj albastru de la serviciu. Mama plângea. O pupam pe gură, ea tremura toată, mă strângea în braţe, apoi mă trimitea la mine în cameră. De sub pernă, auzeam loviturile, zâmbeam. Ce puternic era tata!

Odată, mama nu a mai venit acasă. Tata zicea că a fugit în Italia cu Călin şi că îi omoară pe amândoi când îi prinde. Îl pupam şi îi spuneam că şi eu vreau s-o omor pe mama. Mă ardea cu ţigara şi mă trimitea la culcare. Urlam din fundul plămânilor, dar apoi zâmbeam printre carii şi aşteptam să ajungă tata acasă.

Azi dimineaţă l-au mutat şi pe Marius. “A ieşit şi el la aer curat”, zice doctorul. Acum e seară şi casa mi-e plină de reflexii roşiatice. Braţele cerului îmi mângâie faţa nebărbierită, am o bucată roşie de dumnezeu la mine în cameră. Seamănă cu focul unei ţigări, e vârful incandescent al ţigării lui Dumnezeu. Mă atinge, mă cheamă. Mă supun. Sper să nu mă ardă. Îmi scot şireturile, şterg praful de pe ţeava de gaz în spatele căreia îmi ascund ţigările. Funia aproape putredă se încolăceşte delicios în jurul ţevii. Calc pe caloriferul gălbui, ajung cu capul aproape de tavan. Simt mirosul înţepător al igrasiei străbătându-mi encefalul ruginit. Valuri de vomă se scurg din mine, mă arunc în gol. Surâd. Ţigara lui Dumnezeu se stinge, sfârâind, în apa morţii mele. Ce plăcut e să simţi în călcâie înţepăturile nopţii...

Fara titlu

Prelungiri "bocaliene" ale metodei paranoic-critice "daliniene"

Click pe poza pentu a o mari.

Timp

E trei şi un sfert, îmi spune asta ceasul meu de perete, ceasul meu zgâriat şi vechi, ceasul meu care îmi arată întotdeauna că timpul trece, de acum douăzeci şi doi de ani, de când albul încăperii mele mă devorează. Ceasul meu care a început să ticăie exact în momentul în care eu am intrat pe sub arcada metalică a uşii, cu paşii mei de copil, în această încăpere. Nimic nu s-a întâmplat înainte cu ceasul meu vechi şi zgâriat, nici măcar nu a existat înainte ca eu să-l văd şi să-l ating cu degetele mele pline de muci şi lacrimi de copil. Îl umplu şi acum, atingându-l, cu muci şi lacrimi de bărbat. Doar mucii şi lacrimile mele au rămas aceleaşi. În rest, totul s-a schimbat în ultimii douăzeci şi doi de ani, de când albul încăperii mele mă devorează.

Aştept acum, cu mâna flască prelingându-mi-se în jos, pe ecranul translucid al ceasului meu vechi şi zgâriat. Prin ceaţa ochilor mei pătaţi de sare, văd cum degetele îngălbenite de tutun, subţiri şi păroase lasă după ele urme sărate de apă sau de materie vâscoasă. Văd cum, privind printr-una din urme, cifra trei se dilată, la fel ca intervalul dintre aceasta şi cifra doi. Mă gândesc că dacă aş umple ecranul de muci şi salivă, toţi mucii şi toată saliva pe care le-am vărsat vreodată, timpul s-ar dilata într-atât, încât secundele ar însemna ore, orele ar însemna săptamâni, iar anii ar însemna lucruri asupra cărora nici măcar nu cutez să-mi arunc gândirea. Şi dacă voi închide ochii pentru exact o zi, voi avea timp de o jumătate de secundă impresia că timpul a stat în loc. Şi dacă voi prelungi mecanismul la infinit, voi avea milioane şi trilioane de jumătăţi de secundă în care timpul va sta în loc. Remus îmi zice că oamenii au aspirat întotdeauna la eternitate şi nemurire. Dacă nu m-aş gândi în acele momente atât de mult la somn şi la mâncare, i-aş spune când m-aş întâlni cu el, afară sau în sala de la parter, că şi eu sunt om, că îi înţeleg perfect pe acei oameni, că vreau să mă rog împreună cu ei. Iar Remus ar spune: “Cretină aspiraţie, stupidă joacă de-a dumnezeii.”

(fragment dintr-o proza proprie)

Ce-ai face?

"Cea mai mare greutate. - Ce-ar fi daca, intr-o buna zi sau noapte, s-ar strecura un demon in singuratatea ta ce mai mare si ti-ar spune: "Viata asta, asa cum ai trait-o si cum o traiesti si astazi, ca trebui s-o mai traiesti o data si inca de nenumarate ori; si nu va fi nimic nou in ea, ci fiecare suferinta si fiecare placere, fiecare gand si suspin si tot ceea ce este nespus de mic si de mare in viata ta, trebuie sa ti se reintoarca, totul in aceeasi insiruire - si acest paianjen si aceasta lumina a lunii printre copaci, de asemenea aceasta clipa si eu insumi. Vesnica clepsidra a existentei se rastoarna iar si iar, mereu - si tu cu ea, praf al prafului!""
(Friedrich Nietzsche - Stiinta voioasa)

Ai blestema, ai rade? Ai renunta? Ai cobori in latenta, ai transorma latenta in act? Ai creea? Ai lua-o ca pe un blestem sau ca pe o binecuvantare? Ai face lucruri de care sa nu-ti para rau nici in a doua mii cinci suta viata? Te-ai sinucide? Sartre sau Epicur?

Premisa

Deja ma contrazic. Ma contrazic prin faptul ca incep sa scriu. Ceva, orice. Wittgenstein spunea: "Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie sa se taca." Or, eu imi propun sa vorbesc tocmai despre ceea ce nu se poate vorbi. Nu imi propun sa realizez liante intre oameni, nu imi propun sa realizez liante intre mine si oameni, intre oameni si mine. Imi propun sa realizez un liant intre mine si mine. Blogul vrea sa fie unul de idei, vrea sa fie un motiv de reflectie intre atatea motive care nu te fac decat sa vrei sa inchizi ochii. Temele vor fi probabil diversificate, vor lasa mari spatii intre ele, pagina va fi una, cel putin aparent, fragmentata. Si daca la sfarsit o sa constat ca Omul-fanta a actionat, ca postarile arata, in ansamblul lor, ca ceva rotund, ca ceva omogen, inseamna ca blogul isi va fi indeplinit scopul prin sine insusi.